Avem nevoie de Dumnezeu

Ați auzit de Tancredo Neves? Probabil că cei mai mulți nu. Tancredo Neves a candidat la președinția Braziliei. Pe când își dădea tot concursul pentru a strânge cât mai multe voturi, personajul nostru avea să declare: ”dacă aș obține cinci sute de mii de voturi din partea partidului care mă sprijină electoral, nici Dumnezeu nu m-ar mai putea îndepărta de la Președinție”. Tancredo Neves a obținut voturile, dar s-a îmbolnăvit cu o zi înainte de a deveni președinte, după care a murit.

John Lenon, crescut mai mult de o mătușă și de unchiul său, George, suferă, o dată cu moartea lui George, o traumă ce-și pune pecetea peste lăuntrul lui. Se regăsește, de acum încolo, în stilul de viață „rock and roll„. Începe, împreună cu trupa sa, să susțină concerte în toată lumea. La o conferință de presă, John Lenon face o declarație șocantă: „creștinătatea va lua sfârșit, va dispărea. Nu este nevoie să-mi susțin aceasta idee. Sunt sigur. Nu am ce spune despre Isus, însă cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astăzi noi suntem mai cunoscuți decât El!„ Într-o zi de iarnă, la ieșire din locuință, în fața apartamentului său, un tânăr îl acostează, cerându-i un autograf. La întoarcere, în dreptul intrării în clădirea unde el locuia, John e ucis cu patru gloanțe în spate de tânărul respectiv. Creștinismul nu a dispărut, dar viața lui terestră s-a sfârșit.

Marilyn Monroe, în timpul unei reprezentații de spectacol, a fost vizitată de pastorul baptist Billy Graham. Acesta susținea că a primit de la Dumnezeu însărcinarea de a-i vorbi despre El. După mesajul pastorului, ea a declarat categoric: ”N-am nevoie de Isus al tău!” La o săptămână, a fost găsită moartă, în apartamentul ei.

Preaiubiților, ideea de a scrie un mesaj a cărui temă să aducă-n prim plan nevoia noastră de Dumnezeu mi-a venit ascultând predica unui preot american, aflat pentru o vreme în România. Spunea sfinția sa că, pe când era copil, majoritatea familiilor americane mergeau la locașurile de cult. În funcție de confesiune, catolicii mergeau la Bisericile Catolice, protestanții la Bisericile Protestante, evreii la Sinagogi, dar, pe atunci, credința era la loc de cinste. Astăzi, mare parte din populația Americii crede o minciună: ”Nu am nevoie de Dumnezeu!” M-am gândit și la noi, românii. O amică îmi spunea, cu durere, că, chiar la Paști, după binecuvântarea candelei pascale, o bună parte din mulțimea adunată la slujbă dispare subit. Ieri, era interzis să fii creștin practicant. Dar așa era un dor în inima românului încât, în ciuda tuturor presiunilor și-n deplina conștiență a repercursiunilor, nu puțini practicanți erau plini de Cristos. I-a costat mult pe unii dintre aceștia iubirea de Isus: închisoare, familii dezbinate, sărăcie, boală, spălarea creierului și depersonalizare, moarte. Dar nu puțini sunt îngerii închisorilor care, asemeni lui Steinhardt, și-au găsit acolo, fericirea. Ei au înțeles și acum ne spun și nouă că adevărata fericire nu depinde de circumstanțe, ci de cutezanța gândului de a se uni cu Spiritul lui Cristos. Ei au înțeles și ne spun și nouă că adevărata fericire nu ține de ce ai tu, căci lor totul al lor li se luase, ci de ce are Domnul Isus în tine.

Se plângea un regizor de faptul că, în perioada persecuției comuniste, puțini intelectuali au rămas creștini mărturisitori, plătind prețul legământului lor cu Cristos. Și spunea el că atunci a înțeles mai bine de ce Domnul Isus a preferat să-și selecteze ucenicii din rândurile oamenilor simpli. Dar nu e vorba numai despre intelectuali. E vorba despre o natură umană, în general. Purtăm în noi o fire înclinată spre a-L căuta cu fervoare pe Dumnezeu la vreme de suferință, pentru a-L respinge apoi cu aceeași înflăcare când totul merge strună. Să ne uităm cu băgare de seamă în viețile noastre: nu cumva problemele noastre, încercările care nu ne mai dau pace, ș.a. sunt semnale de alarmă cu menirea de a ne ajuta să nu mai credem minciuna pe care atât de mult am lăsat-o să ne schimbe sistemul de valori, minciuna aceasta mare cum că n-am avea nevoie de Dumnezeu, că ne descurcăm singuri, că Dumnezeu e pentru oameni slabi, că știința explică și rezolvă totul? Haideți să ne amintim de un priveghi: găsim un trup fără suflare, al unui om care mai ieri era ”în putere”; am vorbit cu el, a trăit printre noi! Unde ne e „puterea„ în ceasul morții? Ce mai putem face cu banii? Unde ne sunt statutul social, faima, reputația, imaginea? În fața morții, cu toții suntem egali. Și de ne credem atât de bravi încât să punem toate realizările noastre pe seama muncii pasionale, depuse cu multe sacrificii, și nu realizăm că Dumnezeu a intervenit pe tot drumul vieții noastre, deschizându-ne ferestre spre binecuvântare și închizând uși care ne-ar fi adus în stări dezolante, măcar în fața marii treceri trebuie să ne recunoaștem neputința și nevoia de El.

Știți, când decidem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu, la început lucrurile merg bine. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu Iona. S-a hotărât să plece departe de fața lui Dumnezeu. Deși spre ”capătul pământului” nu erau puține curse pe an, Iona găsește o corabie care merge la Tars. Prețul călătoriei e imens, dar Iona dispune și de resursele necesare pentru călătorie. Se iscă o furtună, Iona e aruncat în mare, stă un timp în stomacul unui pește masiv, se roagă pentru iertare și Dumnezeu îl reabilitează. Vedeți, când spunem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu, la început, toate lucrurile par să ne meargă strună! Până la un punct. De ne vom converti după punctul acela, Dumnezeu are bunăvoința a ne ierta, dar... Pentru Iona, punctul acela a însemnat beznă, disperare, chin sufletesc și trupesc. În acest ultim aspect, să nu uităm că pielea lui a fost arsă, intrând în contact cu sucul gastric al peștelui ce l-a înghițit. S-ar prea putea ca și pe noi să ne coste respingerea lui Dumnezeu.

Campinas, Brazilia, 2005. Un grup de tineri, unii beți, alții drogați, trec pe la casa unei fete, chemând-o cu ei. ”Fiică, te rog, nu merge cu ei”, îi răspunde mama înlăcrimată. Vâzând că nu-i cale de înduplecare a fiicei, mama face un ultim gest: ia mâna fetei în mâna ei, rostind pentru ea și pentru toți prietenii ei o binecuvântare: ”Fiica mea, copiilor, mergeți cu Isus în pace și siguranță și fie ca El să vă apere și să vă protejeze!” Tinerii i-au răspuns în batjocură: ”Poate dacă Isus merge în portbagaj, pentru că aici, înăuntru, e deja plin, suntem prea mulți ca să mai încapă cineva”. Și toți au izbucnit în râs. Peste câteva ore, s-a aflat vestea: toți pasagerii erau morți, mutilați, iar mașina era de nerecunoscut. În mod surprinzător, portbagajul era neatins. Spre uimirea lor, polițiștii au găsit un carton de ouă, iar ouăle erau toate întregi. Nimeni nu și-a putut explica fenomenul, până la relatarea replicii pe care tinerii au dat-o, înainte de goana spre moarte, ofertei de viață a maicii credincioase.

Avem nevoie de Dumnezeu! Unde Îi dăm voie să locuiască, acolo va veni cu paza, sfințirea, viața Sa. În ceea ce mă privește, mai mult decât orice, am nevoie, în perioada Postului acestuia de dinaintea sărbătorii pascale, să realizez măsura de necuprins a nevoii mele de Domnul Isus. Dumnezeu era în Cristos, pe Cruce, împăcându-ne cu Sine (după 2 Corinteni 5, 19). Eram acolo, la Golgota, și noi. Împăcați, prin Isus, cu Tatăl. Acolo, pe Cruce, trăiam, ca niciodată până atunci, cu toții, în Isus, misterul Iubirii depline. Locul nostru e acolo, în dragostea Lui. Știind acestea, să ne deschidem mai tare, să ne lăsăm transformați mai mult de Paștile acestea, ca să găsim în Domnul Isus odihnă, și încă fericită veșnică odihnă!