Dinamica pătimirii

N. mi-a fost o vreme însoţitor pe drumul spre Cristos, pe când nu ştiam prea multe despre El, dar eram dornic a-L afla. Îmi amintesc râvna lui de la început, întrebările multe, experienţele minunate ale dragostei dintâi. Când mă gândesc însă la viaţa lui spirituală de atunci, ca o radiografie premonitorie îmi apar în minte spusele lui: "mulţi creştini văd convertirea ca fiind finish-ul vieţii de credinţă, când, de fapt, profunda apropiere de Domnul Isus e doar startul cursei spre El". Auditoriul era încântat de marile şi adevăratele lui cuvinte. Am rememorat acest episod al vieţii lui, de curând, când mi-a fost îngăduit a mă întâlni iarăşi, preţ de câteva clipe, cu N. Startul bun nu a însemnat finish-ul cu Dumnezeu. Încă păstrez speranţa unei întoarceri la iubirea primordială, în cazul lui. Dar ce se va întâmpla cu N. ţine deja de tainica întâlnire a harului divin cu disponibilitatea lui, în spaţiul liberului său arbitru. Am încercat să merg pe firul evenimentelor, ca să-mi dau seama unde traiectoria spre cer a fost părăsită. Şi, prin acest demers, am realizat cât de valoroasă e, pentru practica Bisericii, descrierea treptelor păcatului, după sfântul Nicodim Aghioritul.

Ne spune sfântul că prima treaptă a păcatului este să faci binele cu un scop rău. De pildă, să faci milostenie în gura târgului, atrăgând atenţia asupra ta. Grăitoare sunt cuvintele filocalice: "judecata lui Dumnezeu nu priveşte la cele făcute, ci la scopul celor făcute". A doua treaptă este încetarea cu totul a binelui. Când ne lipsim cu totul de mersul la biserică, de exerciţiile spirituale, de nevoinţă, de ajutorul acordat aproapelui în nevoie, am păşit deja aici. Trăim momentul în care preotul ne enervează la culme, când vocile cantorului şi ale coriştilor, alături de acompaniamentul cu orga devin insuportabile, când toate acţiunile sociale nu mai prezintă nici un interes, când spunem categoric: "am lucrat destul pentru Biserică, pentru familie, pentru oameni. Să mai lucreze şi alţii!" Urmează a treia treaptă, momeala. Doar un gând trece prin mintea noastră, e pasager, vioi, pare străin de caracterul nostru: "ce-ar fi dacă tu...?" Acum însă, la treapta aceasta, el grăieşte, momeşte, bântuie, atacă, dar lăuntrul nostru tace. În a patra treaptă, începem să stăm de vorbă cu ispita. "Ce-ar fi dacă tu..." îşi găseşte răspuns în noi: "ce-ar fi dacă eu..." E pasul unirii, consimţirii cu gândul păcătos. În a cincea treaptă, apare lupta. Ne dăm seama de pericol, natura cea nouă se războieşte cu pofta lăuntrului. E bătălia între "da" şi "nu", "a urma gândul păcătos" şi "a refuza păcatul". Treapta a şasea este învoirea. "Da, ai dreptate, gândule! Aşa voi face, cum spui tu!" Treapta a şaptea este păcatul cu mintea (Sf. Maxim Mărturisitorul). Suntem în punctul în care se derulează păcatul, în mintea noastră, în cele mai mici şi aparent împlinitoare aspecte. Imaginaţia ne e captivă. Simţim plăcerea trupului, desfătarea simţurilor, ne vedem numărând banii sau cheltuindu-i prin supermarketuri, întrezărim clipa în care batem cu pumnul în masă, arătându-le tuturor cine e şeful. Săvârşirea păcatului este treapta a opta. În pasul al nouălea, apare obişnuinţa. Cădem în păcat pentru că ne-am obişnuit cu el, a început să facă parte integrantă din viaţa noastră. Urmează apoi treapta a zecea, împătimirea. Am căzut din păcat în patimă. Suntem robiţi, fără păcat "nu putem". "Cine face păcatul este rob al păcatului" - Ioan 8, 34. Iată ce minciuni ne vâră satan în minte: "Asta e; acum nu mai e cale de întoarcere", "dacă tot păcătuiesc, măcar să o fac cum trebuie", "cele de dincolo le-am pierdut, să mă bucur de viaţă". Urmează treapta deznădejdii. Încet-încet, frământarea lăuntrică ia un alt sens: "vezi ce om eşti?", "nu eşti bun de nimic", "nu eşti în stare", "te aşteaptă Iadul". Să ne ferească Domnul de cea din urmă treaptă, sinuciderea.

Vă povesteam mai sus de N., un om care-L căuta pe Dumnezeu cu multă pasiune cândva. Şi vă spuneam că am încercat să merg pe firul evenimentelor, ca să-mi dau seama unde traiectoria spre cer a fost părăsită. Şi abia acum, având înaintea mea mirobolantul model al dinamicii pătimirii, îmi dau seama... Abia acum realizez că problema începe nu când te bântuie gândul păcatului, nici când înfăptuieşti păcatul, ci cu mult înainte. În punctul acela în care nu mai faci bine de dragul lui Cristos, ci de dragul tău. Şi se continuă cu episodul acela în care nu mai găseşti ca fiind pline de sens, împlinitoare, clipele de părtăşie cu Domnul şi cu semenii tăi. Aşa a fost cu N. Nu a mai mers la slujbă, nu a mai deschis Biblia, nu s-a mai întâlnit cu Isus, nici direct, nici prin cei în nevoie.

Preaiubiţilor, cu multe păcate ne confruntăm şi noi, în viaţa noastră. Nu suntem cu nimic mai buni decât N. Să ne amintim însă că, oriunde am fi, pe orice treaptă a păcatului, Domnul Isus Cristos este soluţia despătimirii noastre. Să fim conştienţi de iubirea Lui, de puterea Lui de reabilitare, şi să ne umplem de bucurie ştiind că mare îndurare ni s-a făcut să avem un Mântuitor milos, blând, cunoscător al zbaterilor noastre! Să ne legăm tot mai tare de El, cu speranţă, şi nu cu disperare! Să cerem, să căutăm, să batem la porţile Inimii Lui! Oh, cu cât drag ne va primi, cu câtă grijă ne va tămădui rănile, cu câtă tenacitate va schimba consecinţele căderii noastre în pricini de ridicare a celorlalţi răniţi ai Lui! Haideţi, împreună, să coborâm treptele pătimirii şi să le urcăm pe cele ale libertăţii în virtute!