V-aţi numărat vreodată idolii? Desigur, o astfel de întrebare vă duce cu gândul la diverse reprezentări de oameni şi animale cărora li se aduce adorare şi care constituie dumnezeii popoarelor păgâne. Alţii, atinşi în credinţa lor de războiul prezenţei icoanelor bizantine în şcolile laice, veţi găsi cu cale să vă mâniaţi de un astfel de titlu, considerându-mă vreun iconodul susţinându-şi crezul. De fapt, ceea ce voi face este să dau glas unor trăiri despre adâncul meu şi să vă provoc la o analiză interioară în lumina Spiritului Sfânt.
Să fi fost acum 3-4 săptămâni. Am primit o veste cutremurătoare. Urma repartiţia după terminarea facultăţii şi susţinerea examenelor aferente, când am fost anunţat că s-ar putea să nu fie Sibiul locul unde voi lucra pentru o vreme. Păşeam pe străzile mult cunoscute ale oraşului meu preferat, căutând să fixez fiecare locşor din cele dragi. Pe aripile memoriei involuntare, îmi reveneau în minte imaginile trecutului, cu o forţă afectivă greu de stăvilit. Şi dacă aş fi spus: "Facă-se Voia Ta!", aş fi rostit singura rugăciune întotdeauna ascultată şi împlinită, dar aş fi fost într-un dezacord total cu realitatea năzuinţelor mele. Aşa că am spus: "Fă-mi şi hatârul ăsta, Doamne, şi nu mă despărţi de ceea ce iubesc!" Rugăciunea şi-a găsit răspuns. De puţine ori în viaţă însă, ţi se întâmplă ca radiografia omului interior, cea păstrată în ceruri, să se suprapună cu cea pe care tu ţi-ai creat-o despre tine însuţi. Această încercare a mea a prilejuit un astfel de moment. Ce-am descoperit? E extraordinar să investeşti emoţional în oameni, în locuri, e minunat să te regăseşti în lumea aceasta, şi în toată diversitatea ei cauzatoare de entropie să descoperi lucrurile care-ţi aduc echilibru şi armonie interioară, dar trebuie să te întrebi serios ce loc ocupă ele toate în inima ta! Chiar spiritual vorbind, clădirile vechi de biserică, stilul conservator de slujbă, deveniseră pentru mine nu simple tabieturi ale credinţei, ci lucruri în absenţa cărora centrul fiinţei mele ar fi fost dezgolit. Şi atunci, mi-am dat seama că nu trebuie să căutăm în afara noastră idolii. Orice lucru, indiferent de potenţialul bun sau rău intrinsec, poate deveni centru, adică idol. Problema nu e în "el", ci în felul meu de a mă raporta faţă de acest "el", indiferent de natura lui. Idolii se crează în noi.
Am urmărit cu ceva vreme în urmă o emisiune la postul naţional de televiziune. Era prezentată acolo o mică comunitate catolică, dintr-un sătuc de munte. Construcţia bisericii stătea mărturie că, acolo, odată, se celebrau cele mai grandioase slujbe. Acum, catolici mai erau doar câţiva săteni, mulţi trecuţi de vârsta a doua. Preotul sosea foarte rar, o dată pe lună. Cea mai vârstnică a satului, o bătrânică simpatică, citea rugăciunile. Apoi se deschideau cărţile de cântări şi glasurile celor prezenţi la închinare se înălţau către cer. Am urmărit cu pasiune întregul reportaj. Deşi orga materială tăcea, cea spirituală crea cele mai curate sunete. Deşi nu era prezent decât Marele Preot, mandatul apostolatului laic era folosit.
Întotdeauna ne deranjează contextul existenţial. Ne luptăm cu circumstanţele vieţii, făurim atitudini negative faţă de ele. Într-un fel, e firesc să tindem spre mai bine. Am fost creaţi pentru eternitatea împlinirii plenare. Însă să nu dispreţuim întunericul, problema, conflictul! Cumulate, toate limitările noastre crează cadrul în care să conştientizăm nevoia de eliberare şi, implicit, pe cea de Eliberator. La polul opus, orice dar fie poate fi perceput ca o victorie independentă şi personală, ducând la mândrie, fie ne leagă în lanţurile dependenţelor de tot soiul, din care cu greu mai putem ieşi (Luca 12:34).
Mântuitorul ne lasă o frumoasă pildă în Sfintele Evanghelii, "pilda celor poftiţi la cină". Un om a dat o cină mare, a poftit pe mulţi, dar toţi cei invitaţi au refuzat invitaţia. Unul pentru a se îngriji de ogor, altul din pricina boilor, un altul din pricină că e proaspăt căsătorit. În tâlmăcirea Sfinţilor Părinţi, ogorul este un simbol al bunurilor materiale, idoli mult răspândiţi în orice timp şi-n orice veac. Cele cinci perechi de boi sunt văzute ca şi simţuri ale noastre perechi, alături de nevoi şi de dorinţe, adevărate locaşuri idolatre pentru mulţi dintre noi. În sfârşit, cel însurat poate reprezenta familia, pentru mulţi scopul suprem al existenţei lor. Dar pilda nu se încheie aici. Săracii (în ale bunurilor materiale), ciungii, şchiopii, orbii (cei cu simţurile şi facultăţile fizice alterate) acceptă invitaţiile la cină. Centrul fiinţelor lor era liber.
Există o mare diversitate a personajelor lui Dostoievski. Dar, în "Fraţii Karamazov", în spatele nuanţelor, se ascund două tipare antagonice de gândire umană. Aleoşa este fratele spiritual. Monah fiind, atunci când vârstnicul său duhovnic îl trimite din mănăstire în lume, Aleoşa îşi pune întrebarea: "- De ce bătrânul mă trimite în lume? E atâta linişte aici, în lăcaşul ăsta sfânt! Iar acolo numai ispite şi o beznă în care te pierzi, în care rătăceşti de la primul pas". Pe de cealaltă parte, fratele firesc, Mitea, afirmă: "Acolo unde mintea vede numai ruşine, inima descoperă frumosul. Pentru cei mai mulţi oameni, frumosul este însăşi Sodoma". În general, îmi plac scriitorii care spun multe în puţine cuvinte, dar dacă am ales să continui lectura acestei cărţi minunate şi lungi a lui Dostoievski este pentru că am remarcat cât de bine surprinde lupta între planul firesc şi cel suprafiresc, spiritual. Aleoşa descoperă în el ceva din firescul fraţilor săi, dar găseşte mereu calea de împăcare cu sine. Aleoşa îşi identifică mereu idolii. Îi recunoaşte în ceilalţi fraţi şi apoi îi identifică în el însuşi, la o scară mult redusă, evident.
Să privim acum la noi! Mulţi nu am fi dispuşi să renunţăm la casele, familiile şi profesiile noastre, apoi la tv, internet, mobil, etc. Şi apoi, ne cere Dumnezeu tuturor să renunţăm la toate acestea? Am fi tentaţi să spunem că toată viaţa noastră e un maraton în care ne strecurăm printre idoli. Şi că acesta este destinul nostru, implacabil. Însă... există printre imnurile Bisericii răsăritene nişte versuri extraordinare: "Cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se-nchine Ţie, Soarele Dreptăţii..." (Troparul Naşterii). În cântare se vorbeşte despre magi. Să spunem că stelele erau idolii magilor. Şi tocmai idolul lor a devenit deodată luminătorul spre Destinatarul închinării veritabile.
Să ne numărăm aşadar idolii! Deşi a trecut Crăciunul, Domnul Isus ne invită încă la iesle. De astă dată, steaua care ne va conduce într-acolo este o constelaţie de factori din imediata noastră realitate, exterioară sau lăuntrică. Să punem idolii noştri pe altarul credinţei! Unii se vor topi, vor înceta să mai existe pentru noi. Alţii vor "compune" steaua aceea care să ne conducă la Domnul Isus, în anul acesta şi în toată viaţa noastră!
"Doamne Isuse, nu construcţiile de gheaţă te înspăimântă, ci noi te mâhnim cu inimile noastre de gheaţă pentru Tine, dar fierbinţi pentru valorile lumii. Învaţă-ne să Te descoperim, pe Tine, Soarele Dreptăţii! Şi, când Te vom cunoaşte drept Cel mai măreţ Astru, stelele noastre se vor ascunde, plecându-se în faţa Ta, Dumnezeule Sfânt!"
La mulţi ani alături de Singurul Dumnezeu adorat şi preamărit, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!
Să fi fost acum 3-4 săptămâni. Am primit o veste cutremurătoare. Urma repartiţia după terminarea facultăţii şi susţinerea examenelor aferente, când am fost anunţat că s-ar putea să nu fie Sibiul locul unde voi lucra pentru o vreme. Păşeam pe străzile mult cunoscute ale oraşului meu preferat, căutând să fixez fiecare locşor din cele dragi. Pe aripile memoriei involuntare, îmi reveneau în minte imaginile trecutului, cu o forţă afectivă greu de stăvilit. Şi dacă aş fi spus: "Facă-se Voia Ta!", aş fi rostit singura rugăciune întotdeauna ascultată şi împlinită, dar aş fi fost într-un dezacord total cu realitatea năzuinţelor mele. Aşa că am spus: "Fă-mi şi hatârul ăsta, Doamne, şi nu mă despărţi de ceea ce iubesc!" Rugăciunea şi-a găsit răspuns. De puţine ori în viaţă însă, ţi se întâmplă ca radiografia omului interior, cea păstrată în ceruri, să se suprapună cu cea pe care tu ţi-ai creat-o despre tine însuţi. Această încercare a mea a prilejuit un astfel de moment. Ce-am descoperit? E extraordinar să investeşti emoţional în oameni, în locuri, e minunat să te regăseşti în lumea aceasta, şi în toată diversitatea ei cauzatoare de entropie să descoperi lucrurile care-ţi aduc echilibru şi armonie interioară, dar trebuie să te întrebi serios ce loc ocupă ele toate în inima ta! Chiar spiritual vorbind, clădirile vechi de biserică, stilul conservator de slujbă, deveniseră pentru mine nu simple tabieturi ale credinţei, ci lucruri în absenţa cărora centrul fiinţei mele ar fi fost dezgolit. Şi atunci, mi-am dat seama că nu trebuie să căutăm în afara noastră idolii. Orice lucru, indiferent de potenţialul bun sau rău intrinsec, poate deveni centru, adică idol. Problema nu e în "el", ci în felul meu de a mă raporta faţă de acest "el", indiferent de natura lui. Idolii se crează în noi.
Am urmărit cu ceva vreme în urmă o emisiune la postul naţional de televiziune. Era prezentată acolo o mică comunitate catolică, dintr-un sătuc de munte. Construcţia bisericii stătea mărturie că, acolo, odată, se celebrau cele mai grandioase slujbe. Acum, catolici mai erau doar câţiva săteni, mulţi trecuţi de vârsta a doua. Preotul sosea foarte rar, o dată pe lună. Cea mai vârstnică a satului, o bătrânică simpatică, citea rugăciunile. Apoi se deschideau cărţile de cântări şi glasurile celor prezenţi la închinare se înălţau către cer. Am urmărit cu pasiune întregul reportaj. Deşi orga materială tăcea, cea spirituală crea cele mai curate sunete. Deşi nu era prezent decât Marele Preot, mandatul apostolatului laic era folosit.
Întotdeauna ne deranjează contextul existenţial. Ne luptăm cu circumstanţele vieţii, făurim atitudini negative faţă de ele. Într-un fel, e firesc să tindem spre mai bine. Am fost creaţi pentru eternitatea împlinirii plenare. Însă să nu dispreţuim întunericul, problema, conflictul! Cumulate, toate limitările noastre crează cadrul în care să conştientizăm nevoia de eliberare şi, implicit, pe cea de Eliberator. La polul opus, orice dar fie poate fi perceput ca o victorie independentă şi personală, ducând la mândrie, fie ne leagă în lanţurile dependenţelor de tot soiul, din care cu greu mai putem ieşi (Luca 12:34).
Mântuitorul ne lasă o frumoasă pildă în Sfintele Evanghelii, "pilda celor poftiţi la cină". Un om a dat o cină mare, a poftit pe mulţi, dar toţi cei invitaţi au refuzat invitaţia. Unul pentru a se îngriji de ogor, altul din pricina boilor, un altul din pricină că e proaspăt căsătorit. În tâlmăcirea Sfinţilor Părinţi, ogorul este un simbol al bunurilor materiale, idoli mult răspândiţi în orice timp şi-n orice veac. Cele cinci perechi de boi sunt văzute ca şi simţuri ale noastre perechi, alături de nevoi şi de dorinţe, adevărate locaşuri idolatre pentru mulţi dintre noi. În sfârşit, cel însurat poate reprezenta familia, pentru mulţi scopul suprem al existenţei lor. Dar pilda nu se încheie aici. Săracii (în ale bunurilor materiale), ciungii, şchiopii, orbii (cei cu simţurile şi facultăţile fizice alterate) acceptă invitaţiile la cină. Centrul fiinţelor lor era liber.
Există o mare diversitate a personajelor lui Dostoievski. Dar, în "Fraţii Karamazov", în spatele nuanţelor, se ascund două tipare antagonice de gândire umană. Aleoşa este fratele spiritual. Monah fiind, atunci când vârstnicul său duhovnic îl trimite din mănăstire în lume, Aleoşa îşi pune întrebarea: "- De ce bătrânul mă trimite în lume? E atâta linişte aici, în lăcaşul ăsta sfânt! Iar acolo numai ispite şi o beznă în care te pierzi, în care rătăceşti de la primul pas". Pe de cealaltă parte, fratele firesc, Mitea, afirmă: "Acolo unde mintea vede numai ruşine, inima descoperă frumosul. Pentru cei mai mulţi oameni, frumosul este însăşi Sodoma". În general, îmi plac scriitorii care spun multe în puţine cuvinte, dar dacă am ales să continui lectura acestei cărţi minunate şi lungi a lui Dostoievski este pentru că am remarcat cât de bine surprinde lupta între planul firesc şi cel suprafiresc, spiritual. Aleoşa descoperă în el ceva din firescul fraţilor săi, dar găseşte mereu calea de împăcare cu sine. Aleoşa îşi identifică mereu idolii. Îi recunoaşte în ceilalţi fraţi şi apoi îi identifică în el însuşi, la o scară mult redusă, evident.
Să privim acum la noi! Mulţi nu am fi dispuşi să renunţăm la casele, familiile şi profesiile noastre, apoi la tv, internet, mobil, etc. Şi apoi, ne cere Dumnezeu tuturor să renunţăm la toate acestea? Am fi tentaţi să spunem că toată viaţa noastră e un maraton în care ne strecurăm printre idoli. Şi că acesta este destinul nostru, implacabil. Însă... există printre imnurile Bisericii răsăritene nişte versuri extraordinare: "Cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se-nchine Ţie, Soarele Dreptăţii..." (Troparul Naşterii). În cântare se vorbeşte despre magi. Să spunem că stelele erau idolii magilor. Şi tocmai idolul lor a devenit deodată luminătorul spre Destinatarul închinării veritabile.
Să ne numărăm aşadar idolii! Deşi a trecut Crăciunul, Domnul Isus ne invită încă la iesle. De astă dată, steaua care ne va conduce într-acolo este o constelaţie de factori din imediata noastră realitate, exterioară sau lăuntrică. Să punem idolii noştri pe altarul credinţei! Unii se vor topi, vor înceta să mai existe pentru noi. Alţii vor "compune" steaua aceea care să ne conducă la Domnul Isus, în anul acesta şi în toată viaţa noastră!
"Doamne Isuse, nu construcţiile de gheaţă te înspăimântă, ci noi te mâhnim cu inimile noastre de gheaţă pentru Tine, dar fierbinţi pentru valorile lumii. Învaţă-ne să Te descoperim, pe Tine, Soarele Dreptăţii! Şi, când Te vom cunoaşte drept Cel mai măreţ Astru, stelele noastre se vor ascunde, plecându-se în faţa Ta, Dumnezeule Sfânt!"
La mulţi ani alături de Singurul Dumnezeu adorat şi preamărit, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!
11 ianuarie 2007 -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu