Am intenţionat să încep reflecţia utilizând o comparaţie între instinctul matern uman şi dragostea Tatălui din ceruri. Mi-am amintit însă de mulţimea copiilor avortaţi, de multe cămine ce adăpostesc, în lumea întreagă, copii părăsiţi şi mi-am spus că nu e tocmai potrivit să folosesc acest exemplu. Am găsit însă pe internet un articol interesant, scris de un iubitor al animalelor. Acesta relatează cum, în urmă cu câţiva ani, a mers pentru prima oară cu Tina, căţeaua sa, la "Grădina zoologică". Această vizită urma tocmai după ce puii săi fuseseră îndepărtaţi de ea, iar Tina era copleşită de tristeţe. Să-l lăsăm însă pe autorul articolului să continue povestirea: «Fără să vreau, observam reacţiile pe care le avea în faţa cuştilor diferitelor animale. Vederea elefantului a făcut-o să-şi înalţe capul mirată şi să tragă aerul puternic pe nări. Apoi a ridicat o lăbuţă din faţă şi a încremenit aşa câteva momente. 'Ce animal ciudat! Ce mare, ce calm şi ce nas lung are' - parcă voia să-mi spună. Într-o cuşcă, pe o alee lăturalnică, se învârteau nervoşi câţiva lupi. Imediat ce i-a văzut, Tina a început să latre furios, părul de pe spate i s-a zbârlit, iar lesa a devenit elementul-cheie în încercările mele disperate de a o îndepărta de cuşca respectivă. Tot lesa a salvat şi păunul colorat care se plimba ţanţoş într-un ţarc. 'Pe ăsta l-aş fi mâncat cu fulgi cu tot, dacă m-ai fi lăsat', îmi arunca Tina priviri rugătoare, 'Ia uită-te la el ce înfumurat e, nu te calcă şi pe tine pe nervi?' În schimb, când am trecut pe lângă cuşca tigrului, şi-a pus coada între picioare, capul în pământ şi a grăbit pasul. 'Eu mă grăbesc, am alte treburi, tu poţi să stai aici cât vrei', mi-a transmis ea.
La un moment dat, am trecut pe lângă o cuşcă ce părea goală. Am mers mai departe, însă Tina s-a oprit. Am întors capul şi în clipa aceea am văzut şi eu ceea ce îi atrăsese atenţia. Lipiţi de gardul de sârmă stăteau nişte pui de vulpe. Cred că nu împliniseră nici măcar o săptămână. Erau jigăriţi şi tremurau de frig din toate încheieturile. Tina s-a lipit şi ea de gard şi a început să schelălăie uşor. Simţind laptele matern de care fuseseră lipsiţi în ultimele zile, puii de vulpe, care erau puţin mai mari decât pumnul meu, şi-au înălţat boticurile în aer şi au început să adulmece cu nesaţ. Această scenă, în care instinctul matern al Tinei vibra prin toată fiinţa ei, m-a impresionat extraordinar" (Dragoste de mamă, Axon Alexandru).
Hei, pentru a afla ce s-a întâmplat cu puii de vulpe haideţi să pacurgem reflecţia noastră în întregime!
Martorii vieţii, morţii şi învierii Domnului Isus au avut o surpriză extraordinară atunci când Cristos le-a vorbit despre Înălţarea Sa. Întotdeauna Domnul S-a arătat aplecat spre oameni, nu înălţat deasupra lor. În plus, în toată vâltoarea lumii desacralizate, Isus era singurul care ar fi putut aduce o rază de sfinţenie. Mai erau încă multe întrebări de lămurit, multe trupuri şi suflete de vindecat. De pe muntele Măslinilor, Domnul se înalţă însă la cer! Este vreme de înălţare. Dar ce vor face ucenicii fără El? Ce va face Maica Sfântă? Ce va face lumea întreagă fără Isus?
Cu 850 de ani înainte de Cristos, înălţarea lui Ilie prefigura Înălţarea Domnului şi, deasemenea, înălţarea drepţilor în vremea cea de pe urmă (1 Tesaloniceni 4, 16). Ilie lăsase pe pământ un singur martor, pe Elisei, discipolul său. Isus a lăsat în urmă milioane de martori care l-au văzut înălţat prin ochii apostolilor şi ai credinţei. De la răsărit până la apus, în orice clipă, creştinii înalţă spre cer cântare şi rugăciune de biruinţă.
Interesant este faptul că Elisei avea o slujbă modestă. Scriptura îl descrie pe Elisei drept cel care «turna apă pe mâinile lui Ilie» (1 Regi 3, 11). Trebuie să ne imaginăm faptul că nici Ilie nu trăia o viaţă comfortabilă. Mântuitorul însă a fost robul tuturor. Când a început să investească în ucenici, i-a avertizat mai dinainte de orice lucrare că «Fiul Omului nu are nici măcar unde să-Şi plece capul». Acum, iată-L pe Domnul pe Muntele Înălţării, la poalele căruia se află Grădina Ghetsimani, locul agoniei de dinainte de răstignire. Întâmplătoare aşezare? Nu cred. La poalele Muntelui Înălţării stă Grădina Smereniei. La baza proslăvirii stă umilinţa.
Cu mantaua sa, Ilie loveşte apele care se despart. În înţelegerea Bisericii şi în deplină concordanţă cu ansamblul Scripturii, «mantaua» reprezintă Cuvântul divin şi Spiritul Sfânt, iar «apele» - moartea. Atunci când Ilie este ridicat la cer, lui Elisei îi rămâne mantaua. Atunci când Domnul Isus se înalţă, pe pământ rămâne Cuvântul. Prin viu grai şi prin colecţia de scrieri nou-testamentale. Ca şi altădată, Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, despică apele morţii, la care suntem condamnaţi cu toţii prin păcat. Indivizii, familiile, societăţile, naţiunile care acordă un respect deosebit Sfintei Scripturi se bucură de o expansiune morală şi materială extraordinară. Acelaşi Cuvânt din faţa căruia apele se retrăgeau în semn de închinare - 2 Regi 2, 8 - acelaşi Duh prin care apele erau purificate la simpla Lui atingere - 2 Regi 2, 22 - sunt astăzi la lucru. În inimile gata să-l primească, Cuvântul va clădi un om nou, sfinţit, care se aseamănă din ce în ce mai mult cu Fiul lui Dumnezeu. Dar Cuvântul nu ar avea nici un folos dacă Spiritul Sfânt nu ne-ar conştientiza «cine suntem noi şi cine este Dumnezeu». Coarda sufletului nostru care vibrează cântarea veşniciei nu poate fi atinsă decât de dumnezeiescul Duh Sfânt. Prin Spritul Său, Isus nu doar că rămâne cu omul, ci rămâne în om, «în centrul castelului interior», cum descria lăuntrul sfânta Tereza de Avilla.
Fără Domnul Isus, omenirea pare abandonată. Însă prin Înălţarea Domnului şi Pogărârea Duhului Sfânt, Cristos este mai aproape de noi ca niciodată. Spiritul Sfânt zămisleşte omul cel nou, imitator al Celui de-al doilea Adam, omul care poartă în el întreaga Sfântă Treime.
Ce s-a întâmplat însă cu puii de vulpe? Proprietarul Tinei s-a apropiat de îngrijitor, cerându-i permisiunea să-i ducă acasă: "'Au nevoie de o mamă... i-aş putea lua eu, dacă este posibil...', am replicat pe un ton timid. În momentul acela, o lumină s-a aprins în ochii îngrijitorului. Ţinea foarte mult la animale. 'Desigur! O să vorbesc eu mai târziu cu administratorul, dar nu cred că o să fie vreo problemă'. Aproape că plângea de bucurie. 'Numai să-i aduceţi înapoi când se pun pe picioare'. Prin acest gest, i-am făcut fericiţi pe căţeaua mea Tina, pe un îngrijitor cu un suflet mare şi am salvat de la o posibilă moarte patru pui de vulpe. După trei luni de zile, am adus înapoi la Grădina zoologică patru vulpiţe vioaie şi sănătoase », încheie povestirea iubitorul de animale.
Înfiaţi prin Isus Cristos. Acesta este statutul copiilor lui Dumnezeu. Sub ocrotirea Domnului Isus, «puii pricăjiţi, obosiţi de lupta cu poftele firii», devin puternici, «pregătiţi pentru Rai». Tatăl ar putea să ne lase acolo, în agonia păcatului. Dar e gata să ne hrănească cu «laptele duhovnicesc» şi nu doar. Un singur inconvenient are comparaţia noastră. Puii nu au putut alege înfierea lor de către Tina. Noi avem libertate deplină de a-L alege sau de a-L respinge pe Domnul Isus. S-ar putea să credem că vom trăi şi fără de El. Şi vom trăi un timp... câteva clipe în cuşca vieţii terestre. Când orologiul va bate prima clipa a libertăţii veşniciei, se va vedea că doar cei ce s-au lăsat înfiaţi de Cristos au forţa de a trăi etern.
Isus nu ne-a părăsit prin Înălţarea Sa ! Ce dreptate au sfinţii: «Isus S-a înălţat la Cer pentru ca Cerul să se pogoare în noi!»
Grăit-am ieri cu Domnul prin lacrimi, şi am spus: De noi cum nu Ţi-e silă, preascumpul meu Isus? Cum nu-Ţi întorci Tu faţa cu silă de la noi, Şi cum mai vrei să suferi, făptura de noroi? Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat, Cel care peste aripi de îngeri a călcat? Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o fereşti, În tină omenească să nu Ţi-o murdăreşti? Cum poţi să suferi Doamne miros de putregai, Când ai tămâia dulce a crinilor din rai? Cum poţi să rabzi ocara, Tu, Doamne preaslăvit? Cum suferi bezna noastră, Tu, soare strălucit? Şi cum fiind căldura iubirilor cereşti, În inima mea rece Tu vrei să locuieşti? Tu, Cel ce stai în cerul cu mari luminători, În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te cobori? Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu Ieşi de la mine Doamne că păcătos sunt eu. Dar n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat. Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit, Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit, Cu focul Tău pe mine cel rece m-ai aprins, Şi peste sărăcia mea goală ai întins Un colţ al hainei Tale, şi m-ai făcut bogat, Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat, Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput, Şi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut... Zorica Latcu - Maica Teodosia
La un moment dat, am trecut pe lângă o cuşcă ce părea goală. Am mers mai departe, însă Tina s-a oprit. Am întors capul şi în clipa aceea am văzut şi eu ceea ce îi atrăsese atenţia. Lipiţi de gardul de sârmă stăteau nişte pui de vulpe. Cred că nu împliniseră nici măcar o săptămână. Erau jigăriţi şi tremurau de frig din toate încheieturile. Tina s-a lipit şi ea de gard şi a început să schelălăie uşor. Simţind laptele matern de care fuseseră lipsiţi în ultimele zile, puii de vulpe, care erau puţin mai mari decât pumnul meu, şi-au înălţat boticurile în aer şi au început să adulmece cu nesaţ. Această scenă, în care instinctul matern al Tinei vibra prin toată fiinţa ei, m-a impresionat extraordinar" (Dragoste de mamă, Axon Alexandru).
Hei, pentru a afla ce s-a întâmplat cu puii de vulpe haideţi să pacurgem reflecţia noastră în întregime!
Martorii vieţii, morţii şi învierii Domnului Isus au avut o surpriză extraordinară atunci când Cristos le-a vorbit despre Înălţarea Sa. Întotdeauna Domnul S-a arătat aplecat spre oameni, nu înălţat deasupra lor. În plus, în toată vâltoarea lumii desacralizate, Isus era singurul care ar fi putut aduce o rază de sfinţenie. Mai erau încă multe întrebări de lămurit, multe trupuri şi suflete de vindecat. De pe muntele Măslinilor, Domnul se înalţă însă la cer! Este vreme de înălţare. Dar ce vor face ucenicii fără El? Ce va face Maica Sfântă? Ce va face lumea întreagă fără Isus?
Cu 850 de ani înainte de Cristos, înălţarea lui Ilie prefigura Înălţarea Domnului şi, deasemenea, înălţarea drepţilor în vremea cea de pe urmă (1 Tesaloniceni 4, 16). Ilie lăsase pe pământ un singur martor, pe Elisei, discipolul său. Isus a lăsat în urmă milioane de martori care l-au văzut înălţat prin ochii apostolilor şi ai credinţei. De la răsărit până la apus, în orice clipă, creştinii înalţă spre cer cântare şi rugăciune de biruinţă.
Interesant este faptul că Elisei avea o slujbă modestă. Scriptura îl descrie pe Elisei drept cel care «turna apă pe mâinile lui Ilie» (1 Regi 3, 11). Trebuie să ne imaginăm faptul că nici Ilie nu trăia o viaţă comfortabilă. Mântuitorul însă a fost robul tuturor. Când a început să investească în ucenici, i-a avertizat mai dinainte de orice lucrare că «Fiul Omului nu are nici măcar unde să-Şi plece capul». Acum, iată-L pe Domnul pe Muntele Înălţării, la poalele căruia se află Grădina Ghetsimani, locul agoniei de dinainte de răstignire. Întâmplătoare aşezare? Nu cred. La poalele Muntelui Înălţării stă Grădina Smereniei. La baza proslăvirii stă umilinţa.
Cu mantaua sa, Ilie loveşte apele care se despart. În înţelegerea Bisericii şi în deplină concordanţă cu ansamblul Scripturii, «mantaua» reprezintă Cuvântul divin şi Spiritul Sfânt, iar «apele» - moartea. Atunci când Ilie este ridicat la cer, lui Elisei îi rămâne mantaua. Atunci când Domnul Isus se înalţă, pe pământ rămâne Cuvântul. Prin viu grai şi prin colecţia de scrieri nou-testamentale. Ca şi altădată, Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, despică apele morţii, la care suntem condamnaţi cu toţii prin păcat. Indivizii, familiile, societăţile, naţiunile care acordă un respect deosebit Sfintei Scripturi se bucură de o expansiune morală şi materială extraordinară. Acelaşi Cuvânt din faţa căruia apele se retrăgeau în semn de închinare - 2 Regi 2, 8 - acelaşi Duh prin care apele erau purificate la simpla Lui atingere - 2 Regi 2, 22 - sunt astăzi la lucru. În inimile gata să-l primească, Cuvântul va clădi un om nou, sfinţit, care se aseamănă din ce în ce mai mult cu Fiul lui Dumnezeu. Dar Cuvântul nu ar avea nici un folos dacă Spiritul Sfânt nu ne-ar conştientiza «cine suntem noi şi cine este Dumnezeu». Coarda sufletului nostru care vibrează cântarea veşniciei nu poate fi atinsă decât de dumnezeiescul Duh Sfânt. Prin Spritul Său, Isus nu doar că rămâne cu omul, ci rămâne în om, «în centrul castelului interior», cum descria lăuntrul sfânta Tereza de Avilla.
Fără Domnul Isus, omenirea pare abandonată. Însă prin Înălţarea Domnului şi Pogărârea Duhului Sfânt, Cristos este mai aproape de noi ca niciodată. Spiritul Sfânt zămisleşte omul cel nou, imitator al Celui de-al doilea Adam, omul care poartă în el întreaga Sfântă Treime.
Ce s-a întâmplat însă cu puii de vulpe? Proprietarul Tinei s-a apropiat de îngrijitor, cerându-i permisiunea să-i ducă acasă: "'Au nevoie de o mamă... i-aş putea lua eu, dacă este posibil...', am replicat pe un ton timid. În momentul acela, o lumină s-a aprins în ochii îngrijitorului. Ţinea foarte mult la animale. 'Desigur! O să vorbesc eu mai târziu cu administratorul, dar nu cred că o să fie vreo problemă'. Aproape că plângea de bucurie. 'Numai să-i aduceţi înapoi când se pun pe picioare'. Prin acest gest, i-am făcut fericiţi pe căţeaua mea Tina, pe un îngrijitor cu un suflet mare şi am salvat de la o posibilă moarte patru pui de vulpe. După trei luni de zile, am adus înapoi la Grădina zoologică patru vulpiţe vioaie şi sănătoase », încheie povestirea iubitorul de animale.
Înfiaţi prin Isus Cristos. Acesta este statutul copiilor lui Dumnezeu. Sub ocrotirea Domnului Isus, «puii pricăjiţi, obosiţi de lupta cu poftele firii», devin puternici, «pregătiţi pentru Rai». Tatăl ar putea să ne lase acolo, în agonia păcatului. Dar e gata să ne hrănească cu «laptele duhovnicesc» şi nu doar. Un singur inconvenient are comparaţia noastră. Puii nu au putut alege înfierea lor de către Tina. Noi avem libertate deplină de a-L alege sau de a-L respinge pe Domnul Isus. S-ar putea să credem că vom trăi şi fără de El. Şi vom trăi un timp... câteva clipe în cuşca vieţii terestre. Când orologiul va bate prima clipa a libertăţii veşniciei, se va vedea că doar cei ce s-au lăsat înfiaţi de Cristos au forţa de a trăi etern.
Isus nu ne-a părăsit prin Înălţarea Sa ! Ce dreptate au sfinţii: «Isus S-a înălţat la Cer pentru ca Cerul să se pogoare în noi!»
Grăit-am ieri cu Domnul prin lacrimi, şi am spus: De noi cum nu Ţi-e silă, preascumpul meu Isus? Cum nu-Ţi întorci Tu faţa cu silă de la noi, Şi cum mai vrei să suferi, făptura de noroi? Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat, Cel care peste aripi de îngeri a călcat? Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o fereşti, În tină omenească să nu Ţi-o murdăreşti? Cum poţi să suferi Doamne miros de putregai, Când ai tămâia dulce a crinilor din rai? Cum poţi să rabzi ocara, Tu, Doamne preaslăvit? Cum suferi bezna noastră, Tu, soare strălucit? Şi cum fiind căldura iubirilor cereşti, În inima mea rece Tu vrei să locuieşti? Tu, Cel ce stai în cerul cu mari luminători, În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te cobori? Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu Ieşi de la mine Doamne că păcătos sunt eu. Dar n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat. Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit, Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit, Cu focul Tău pe mine cel rece m-ai aprins, Şi peste sărăcia mea goală ai întins Un colţ al hainei Tale, şi m-ai făcut bogat, Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat, Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput, Şi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut... Zorica Latcu - Maica Teodosia
17 mai 2007 -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu