Nu ştiu cum sunteţi dvs, dar mie mi-e greu să vorbesc despre mine. Nu am de gând să scriu un articol biografic, deşi primele rânduri aşa ar anunţa. Dar... când e vorba de a-L descrie pe Isus, e mai bine să foloseşti propria ta experienţă. Altfel ar suna drept utopie, încercare de a găsi sens într-un context a cărui lege de guvernare e haosul.
Îmi este aşa de uşor să afirm acum: Isus este Domnul! În copilărie, într-o anumită circumstanţă, am auzit rostindu-se cuvintele: Domnul Isus. De ce Domnul? De ce nu numai Isus? Abia când Fiul lui Dumnezeu a devenit Domn peste viaţa mea am înţeles cuvintele şoptite de Spiritul Sfânt Apostolului Pavel: De aceea vă spun că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: "Isus să fie blestemat!" şi nimeni nu poate zice: "Isus este Domnul", decât prin Duhul Sfânt. (1 Corinteni 12,)
Încerc să deşir fusul experienţelor mele cu Dumnezeu. Îmi este greu să privesc în urmă: îmi dă impresia că mă uit prin oglinda retrovizoare a vieţii, scăpând din vedere panorama largă a prezentului. Am crescut în Muntenia, regiune unde oamenii nu sunt prea aproape de Dumnezeu. Am nutrit întotdeauna dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeul cel veşnic, a Cărui existenţă şi Atotputernicie nu le-am tăgăduit nicicând. Dar nu ştiam pe nimeni care să-şi pună aceleaşi întrebări ca şi mine şi să aibă aceleaşi dorinţe precum cele care încolţeau în inima mea. Vedeam Biserica doar ca pe o instituţie având în prim plan păstorii de suflete, preoţii, pentru mine atunci însemnând simplii prestatori de servicii, solicitanţi de taxe.
Am avut cele mai mari note în şcoală. Liceul l-am terminat şef de promoţie, cu 9.9. Eram cunoscut şi apreciat de profesorii mei, invidiat de colegi. În ale eticii, eram de asemenea maestru. Departe de plăcerile cantitative şi fără esenţă ale vieţii, aproape de cele mai înalte virtuţi. Am intrat apoi la medicină în Sibiu. Acum eram în plus şi student al unei facultăţi unde mulţi îşi doreau, pe vremea aceea, să ajungă. Aş fi putut spune că dobândisem tot ceea ce era mai bun de la viaţă, şi totuşi... Golul imens din inima mea creştea. Întrebările spirituale cereau insistent răspuns. Dorul după veşnicii mă chema şi faptul că nu ştiam cum să-l alung îmi întreţinea mai puternic conflictul interior. Mă crezusem în lucrurile înţelepte ale vieţii pământeşti şi-n moralitatea mea. Dar totul nu era decât deşertăciune şi goană după vânt. Îţi plănuieşti mereu ce vei face mâine, cum să fii un învingător în ochii lumii, cum îţi vei împlini cele mai fireşti şi simple nevoi. Şi mâine poate să nu mai fie pentru tine. Mâine poate nu vor mai rămâne despre tine decât o cruce cu un nume şi vorbe frumoase, mulţimi de lumânări arse pentru comemorarea ta şi urme în zăpada lumii pe care vremurile şi oamenii noi le vor şterge.
Mânat de impulsuri interioare şi motivat de cetele de oameni ce-şi îndreaptă paşii spre biserici duminica, am început să frecventez unul din multele lăcaşuri de cult sibiene. În oraşul spiritualităţii, al istoriei şi al culturii am învăţat să mă rog şi tot aici am primit primele răspunsuri la întrebările mele spirituale. Şi totuşi... Ajunsesem mai aproape de Creator, simţeam lucrul acesta, dar nu suficient încât să am linişte, pace şi siguranţă în sufletul meu. Slujba rămăsese pentru mine o succesiune ilogică de stereotipii ritualice, fără putere intrinsecă.
O colegă de facultate m-a invitat într-o tabără creştină de vară. Am rămas surprins să constat că tot ceea ce-mi doream pentru viaţa mea de credinţă găseam în fiecare tânăr prezent acolo. Cât de frumoase, înălţătoare, sfinte şi totuşi naturale erau rugăciunile lor, comunicarea lor cu Divinitatea! În tabără am înţeles primele lucruri despre Domnul Cristos. Despre starea de păcat şi de deznădejde ce domneşte în omenirea întreagă şi stăpânea, de asemenea, fiinţa mea. Şi pentru mine, El a murit! Şi pentru binele meu, El bate la uşa inimii mele. Cât de clar am simţit că dorea să intre-n viaţa mea! Asistasem la atâtea slujbe, ascultasem atâtea predici, dar niciodată până atunci nu-I simţisem chemarea, atingerea, Iubirea. Dar acum, Calea - Isus - era luminată, clară, sigură.
În taină, în odăiţă mea, în singurătate şi-n liniştea nopţii, am îngenuncheat, mi-am proiectat gândul cu 2000 de ani în urmă, am văzut Crucea Lui. L-am văzut cu ochii minţii pe Domnul pedepsit în locul meu, I-am cerut iertare pentru prihana mea, m-am mărturisit şi L-am invitat să stăpânească fiinţa mea.
Vrem să avem vieţi biruitoare? Să-L întronăm pe Isus în sufletele noastre. Vrem să avem familii sănătoase? Sunt atâtea cupluri care ajung la divorţ, sunt atâţia copii departe de sfinţenie, rătăciţi, una cu întunericul lumii! Să-L punem pe Isus conducător al căminelor noastre! Vrem să avem Biserici sănătoase, răspândind mireasmă de la viaţă la viaţă în lumea întreagă? Să fim Biserici, Temple pentru Duhul Domnului Isus! Vrem să avem o ţară binecuvântată? Să nu mai alegem demagogia, ci sa-L punem pe Isus Rege!
Îmi răsuna în minte cuvintele preotului la o seara de Liturghie din sărbătoarea Rusaliilor. Aproape cu lacrimi, rostea: Chiar şi catolicii activi s-au răcit de la credinţă! De 2000 de ani, Cristos e prezent între noi! El a rămas acelaşi! Ce mare dreptate avea. De 2000 de ani, bate la inimi de piatră, răzbunându-Se cu un sărut pentru fiecare blestem. Întinzând aceleaşi mâini sângerânde după noi, cei ce se presupune că ar trebui să fim ai Săi, pentru a ne ridica la viaţa cu El. Un străin... Tot bătând... Tot amânându-Şi venirea, aşteptându-ne să ne pregătim candelele... Şi noi, dăruindu-I... Simple rugăciuni învăţate demult... Simple atingeri liturgice, euharistice, simple popasuri în lumea celor nevăzute, închizându-ne uşile inimii odată cu cele ale Casei Lui!
Putem vorbi la nesfârşit despre ce înseamnă Domnul Cristos pentru societate, pentru umanitate. Dar dacă lucrarea Lui se rezuma la atât, suntem cei mai nenorociţi dintre oameni. Cristos a fost ca mine, pentru ca eu să fiu cu El! Cristos a fost ca tine, pentru ca tu să fii cu El!
N-aş putea să spun că Îl cunosc îndeajuns pe acest Domn minunat! Cândva I-am spus: Doamne Isuse, vino în viaţa mea! A răspuns. Şi a rămas. Dincolo de ignoranţa şi de neputinţa în a-L asculta. Nu L-a speriat păcatul şi nici suferinţa. A risipit şi necredinţa şi deznădejdea. A câştigat bătălii în lupte pe care nu le-aş fi putut duce niciodată singur. Încă Îl descopăr. Încă mă surprinde. Nu ştiu cine este cu adevărat, dar ştiu că poate face diferenţa în vieţile noastre!
Şi totul începe doar cu deplina încredinţare că Isus este Domnul!
Îmi este aşa de uşor să afirm acum: Isus este Domnul! În copilărie, într-o anumită circumstanţă, am auzit rostindu-se cuvintele: Domnul Isus. De ce Domnul? De ce nu numai Isus? Abia când Fiul lui Dumnezeu a devenit Domn peste viaţa mea am înţeles cuvintele şoptite de Spiritul Sfânt Apostolului Pavel: De aceea vă spun că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: "Isus să fie blestemat!" şi nimeni nu poate zice: "Isus este Domnul", decât prin Duhul Sfânt. (1 Corinteni 12,)
Încerc să deşir fusul experienţelor mele cu Dumnezeu. Îmi este greu să privesc în urmă: îmi dă impresia că mă uit prin oglinda retrovizoare a vieţii, scăpând din vedere panorama largă a prezentului. Am crescut în Muntenia, regiune unde oamenii nu sunt prea aproape de Dumnezeu. Am nutrit întotdeauna dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeul cel veşnic, a Cărui existenţă şi Atotputernicie nu le-am tăgăduit nicicând. Dar nu ştiam pe nimeni care să-şi pună aceleaşi întrebări ca şi mine şi să aibă aceleaşi dorinţe precum cele care încolţeau în inima mea. Vedeam Biserica doar ca pe o instituţie având în prim plan păstorii de suflete, preoţii, pentru mine atunci însemnând simplii prestatori de servicii, solicitanţi de taxe.
Am avut cele mai mari note în şcoală. Liceul l-am terminat şef de promoţie, cu 9.9. Eram cunoscut şi apreciat de profesorii mei, invidiat de colegi. În ale eticii, eram de asemenea maestru. Departe de plăcerile cantitative şi fără esenţă ale vieţii, aproape de cele mai înalte virtuţi. Am intrat apoi la medicină în Sibiu. Acum eram în plus şi student al unei facultăţi unde mulţi îşi doreau, pe vremea aceea, să ajungă. Aş fi putut spune că dobândisem tot ceea ce era mai bun de la viaţă, şi totuşi... Golul imens din inima mea creştea. Întrebările spirituale cereau insistent răspuns. Dorul după veşnicii mă chema şi faptul că nu ştiam cum să-l alung îmi întreţinea mai puternic conflictul interior. Mă crezusem în lucrurile înţelepte ale vieţii pământeşti şi-n moralitatea mea. Dar totul nu era decât deşertăciune şi goană după vânt. Îţi plănuieşti mereu ce vei face mâine, cum să fii un învingător în ochii lumii, cum îţi vei împlini cele mai fireşti şi simple nevoi. Şi mâine poate să nu mai fie pentru tine. Mâine poate nu vor mai rămâne despre tine decât o cruce cu un nume şi vorbe frumoase, mulţimi de lumânări arse pentru comemorarea ta şi urme în zăpada lumii pe care vremurile şi oamenii noi le vor şterge.
Mânat de impulsuri interioare şi motivat de cetele de oameni ce-şi îndreaptă paşii spre biserici duminica, am început să frecventez unul din multele lăcaşuri de cult sibiene. În oraşul spiritualităţii, al istoriei şi al culturii am învăţat să mă rog şi tot aici am primit primele răspunsuri la întrebările mele spirituale. Şi totuşi... Ajunsesem mai aproape de Creator, simţeam lucrul acesta, dar nu suficient încât să am linişte, pace şi siguranţă în sufletul meu. Slujba rămăsese pentru mine o succesiune ilogică de stereotipii ritualice, fără putere intrinsecă.
O colegă de facultate m-a invitat într-o tabără creştină de vară. Am rămas surprins să constat că tot ceea ce-mi doream pentru viaţa mea de credinţă găseam în fiecare tânăr prezent acolo. Cât de frumoase, înălţătoare, sfinte şi totuşi naturale erau rugăciunile lor, comunicarea lor cu Divinitatea! În tabără am înţeles primele lucruri despre Domnul Cristos. Despre starea de păcat şi de deznădejde ce domneşte în omenirea întreagă şi stăpânea, de asemenea, fiinţa mea. Şi pentru mine, El a murit! Şi pentru binele meu, El bate la uşa inimii mele. Cât de clar am simţit că dorea să intre-n viaţa mea! Asistasem la atâtea slujbe, ascultasem atâtea predici, dar niciodată până atunci nu-I simţisem chemarea, atingerea, Iubirea. Dar acum, Calea - Isus - era luminată, clară, sigură.
În taină, în odăiţă mea, în singurătate şi-n liniştea nopţii, am îngenuncheat, mi-am proiectat gândul cu 2000 de ani în urmă, am văzut Crucea Lui. L-am văzut cu ochii minţii pe Domnul pedepsit în locul meu, I-am cerut iertare pentru prihana mea, m-am mărturisit şi L-am invitat să stăpânească fiinţa mea.
Vrem să avem vieţi biruitoare? Să-L întronăm pe Isus în sufletele noastre. Vrem să avem familii sănătoase? Sunt atâtea cupluri care ajung la divorţ, sunt atâţia copii departe de sfinţenie, rătăciţi, una cu întunericul lumii! Să-L punem pe Isus conducător al căminelor noastre! Vrem să avem Biserici sănătoase, răspândind mireasmă de la viaţă la viaţă în lumea întreagă? Să fim Biserici, Temple pentru Duhul Domnului Isus! Vrem să avem o ţară binecuvântată? Să nu mai alegem demagogia, ci sa-L punem pe Isus Rege!
Îmi răsuna în minte cuvintele preotului la o seara de Liturghie din sărbătoarea Rusaliilor. Aproape cu lacrimi, rostea: Chiar şi catolicii activi s-au răcit de la credinţă! De 2000 de ani, Cristos e prezent între noi! El a rămas acelaşi! Ce mare dreptate avea. De 2000 de ani, bate la inimi de piatră, răzbunându-Se cu un sărut pentru fiecare blestem. Întinzând aceleaşi mâini sângerânde după noi, cei ce se presupune că ar trebui să fim ai Săi, pentru a ne ridica la viaţa cu El. Un străin... Tot bătând... Tot amânându-Şi venirea, aşteptându-ne să ne pregătim candelele... Şi noi, dăruindu-I... Simple rugăciuni învăţate demult... Simple atingeri liturgice, euharistice, simple popasuri în lumea celor nevăzute, închizându-ne uşile inimii odată cu cele ale Casei Lui!
Putem vorbi la nesfârşit despre ce înseamnă Domnul Cristos pentru societate, pentru umanitate. Dar dacă lucrarea Lui se rezuma la atât, suntem cei mai nenorociţi dintre oameni. Cristos a fost ca mine, pentru ca eu să fiu cu El! Cristos a fost ca tine, pentru ca tu să fii cu El!
N-aş putea să spun că Îl cunosc îndeajuns pe acest Domn minunat! Cândva I-am spus: Doamne Isuse, vino în viaţa mea! A răspuns. Şi a rămas. Dincolo de ignoranţa şi de neputinţa în a-L asculta. Nu L-a speriat păcatul şi nici suferinţa. A risipit şi necredinţa şi deznădejdea. A câştigat bătălii în lupte pe care nu le-aş fi putut duce niciodată singur. Încă Îl descopăr. Încă mă surprinde. Nu ştiu cine este cu adevărat, dar ştiu că poate face diferenţa în vieţile noastre!
Şi totul începe doar cu deplina încredinţare că Isus este Domnul!
- 9 februarie 2006 -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu