O după-amiază rece de iarnă. Autobuzele sunt, în general, supraîncărcate în astfel de zile ale anului. Vehiculul opreşte într-o staţie. Două doamne, fiică şi mamă după asemănare, urcă şi se îndreaptă dinamic spre un loc ocupat. Fiica se adresează tinerei de pe loc, utilizând un ton agresiv, autoritar: "Vă rog să eliberaţi locul, domnişoară: mama este bătrână şi bolnavă!" Tânăra noastră se ridică umilă, cu greutate, afirmând în acelaşi timp: "Dacă sunt tânără, asta nu înseamnă că sunt şi sănătoasă!"
Ea se îndreaptă apoi spre celălalt capăt al autobuzului, discută cu un domn care o consolează, în timp ce noile venite îşi ocupă locurile solicitate cu îndrăzneală. Spun îşi ocupă pentru că, între timp, un alt tânăr se ridică, pentru a-i face loc fiicei. Spiritele se calmează şi autobuzul îşi urmează traseul obişnuit. Câteva minute mai târziu, însoţitorul celei ofensate, ţinând în mână câteva hârtii, se apropie de doamnele comod instalate: "Uitaţi, sunt ieşirile din spital ale celei pe care aţi insultat-o!" Cele două citesc foile acelea şi culorile feţelor lor se schimbă, semn că erau consemnate acolo diagnostice grave, după care purtătoarea de cuvânt a mamei bătrâne şi bolnave adaugă pe acelaşi ton: "Dacă era bolnavă, trebuia să nu părăsească locul." "Doamnă dragă, vedeţi şi dumneavoastră că bătrânii sunt de multe ori exageraţi şi greşesc în relaţiile cu tinerii!" spune însoţitorul.
Se iscă apoi o ceartă pe cinste, cu efect de masă în tot autobuzul. Se formează două partide. Tinerii devin subit avocaţii tinerei. Bătrânii se transformă în apărători stoici ai doamnei în vârstă şi ai fiicei sale. Sincer, dacă n-aş fi creştin, aş fi acum un înfocat susţinător al părţii tinere. De fapt, scena nu a fost decât un pretext pentru a reaprinde torţa războiului între generaţii. Chiar şi în acest microcosmos al interiorului unui mijloc de transport.
Urmărind atitudinea Domnului Isus faţă de copii, faţă de tineri, de adulţi şi faţă de vârstnici, am constatat că El avea un cuvânt pentru fiecare, un cuvânt de acceptare, de apreciere, de mântuire. Ne-am aştepta ca Biserica, Rodul jertfei mesianice, să aducă cu Sine aceeaşi unitate şi echitate a vârstelor. Sunt sigur că Domnul aşa a intenţionat. S-a materializat oare dorinţa Mântuitorului?
O colegă de facultate, odinioară membră de seamă a unui grup de tineri catolici, îmi povestea despre multele activităţi pe care grupul le întreprindea odinioară. O întreb ce se întâmplă acum şi-mi răspunde că nu mai e ca altădată. De ce? S-a schimbat preotul. Primul, entuziast în lucrarea cu tinerii, era un tânăr păstor de suflete. În locul său, a venit un preot vârstnic. Un alt exemplu, într-o altă comunitate. Părintele a avut iniţiativa ca, după Liturghia din duminica Paştilor, să invite în faţă un grup de tineri, pentru a cânta câteva imnuri creştine, acompaniaţi fiind de sunetul chitarei. Zis şi făcut. Bătrânii l-au aşteptat pe preotul paroh la sfârşitul programului. Preotul a fost acuzat de profanarea bisericii, prin momentul tineresc din serviciul de cult. Şi, ca să nu credeţi cumva că doar în Biserica Catolică se pot întâmpla astfel de incidente, adaug o altă exemplificare. S-a petrecut într-o biserică evanghelică săsească de lângă Braşov. Lider bisericesc a devenit un pastor tânăr, venit din Germania în România în scopul slujirii. La puţină vreme după instalarea sa în funcţie, au început să răsune vocile de nemulţumire ale bătrânilor saşi. Motivul: în fiecare dimineaţă, tânărul german obişnuia să alerge prin localitate. Făcea jogging. "Cum se poate ca un pastor să alerge?" a fost întrebarea de pe ordinea de zi. "Cum mai are autoritate asupra Bisericii?"
Vrem sau nu vrem să recunoaştem, avem prejudecăţi, stereotipuri de catalogare a celorlalţi. Şi, din păcate, ele nu sunt prezente doar în viaţa laică, ci se regăsesc pregnant şi în cea religioasă. Dacă Apostolul Paul ar trăi, ne-ar spune precum tânărului Timotei, discipol al său, păstor şi învăţător al Bisericii primare: "Nimeni să nu te nesocotească pentru tinereţea ta" (1Timotei 4,12a). Şi, de asemenea: "Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată" (1Timotei 5,1a). Apoi, ne-ar vorbi precum lui Tit, celuilalt slujitor al Domnului şi apropiat al sufletului său: "Bătrânii trebuie să fie demni, vrednici de respect, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste şi în răbdare" (Tit 2,2). "La fel, îndeamnă-i pe cei tineri să fie înţelepţi" (Tit 2,6). Iar Apostolul Ioan ne-ar adresa următoarele cuvinte: "V-am scris, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi aţi biruit pe cel rău" (1Ioan 2,14).
Mi-ar plăcea să văd aceeaşi atenţie non-discriminativă, acordată de către Biserică şi tinerilor şi bătrânilor. Mi-ar plăcea să constat că diferenţele de vârstă dispar şi noi suntem, în mod real, Una în El. Biserica nu este a tinerilor, nu este a vârstnicilor, este a Domnului Isus. Avem nevoie să ne amintim realitatea aceasta. Doar conştientizând-o, vom fi uimiţi să remarcăm că între noi, indiferent de vârstă, există un Liant şi nu o prăpastie. Şi acest Liant este Cristos.
Noi, ca şi tineri, va trebui să învăţăm respectul faţă de părinţii şi bunii noştri, să ne hrănim din experienţele lor, să ne individualizăm comorile înţelepciunii lor. Iar cei vârstnici ar trebui să ne acorde posibilitatea exprimării, în acord cu propriile noastre nevoi şi simţiri, chiar şi în Biserică. Sincer, nu am idee cum am putea face lucrul acesta posibil. Dar ştiu pe Cineva care metamorfozează nerealizabilul în realizabil. Şi, în Numele Lui, se pleacă orice genunchi, al celui vârstnic şi al celui tânăr, mărturisind la unison: Cristos este Domnul!
Ea se îndreaptă apoi spre celălalt capăt al autobuzului, discută cu un domn care o consolează, în timp ce noile venite îşi ocupă locurile solicitate cu îndrăzneală. Spun îşi ocupă pentru că, între timp, un alt tânăr se ridică, pentru a-i face loc fiicei. Spiritele se calmează şi autobuzul îşi urmează traseul obişnuit. Câteva minute mai târziu, însoţitorul celei ofensate, ţinând în mână câteva hârtii, se apropie de doamnele comod instalate: "Uitaţi, sunt ieşirile din spital ale celei pe care aţi insultat-o!" Cele două citesc foile acelea şi culorile feţelor lor se schimbă, semn că erau consemnate acolo diagnostice grave, după care purtătoarea de cuvânt a mamei bătrâne şi bolnave adaugă pe acelaşi ton: "Dacă era bolnavă, trebuia să nu părăsească locul." "Doamnă dragă, vedeţi şi dumneavoastră că bătrânii sunt de multe ori exageraţi şi greşesc în relaţiile cu tinerii!" spune însoţitorul.
Se iscă apoi o ceartă pe cinste, cu efect de masă în tot autobuzul. Se formează două partide. Tinerii devin subit avocaţii tinerei. Bătrânii se transformă în apărători stoici ai doamnei în vârstă şi ai fiicei sale. Sincer, dacă n-aş fi creştin, aş fi acum un înfocat susţinător al părţii tinere. De fapt, scena nu a fost decât un pretext pentru a reaprinde torţa războiului între generaţii. Chiar şi în acest microcosmos al interiorului unui mijloc de transport.
Urmărind atitudinea Domnului Isus faţă de copii, faţă de tineri, de adulţi şi faţă de vârstnici, am constatat că El avea un cuvânt pentru fiecare, un cuvânt de acceptare, de apreciere, de mântuire. Ne-am aştepta ca Biserica, Rodul jertfei mesianice, să aducă cu Sine aceeaşi unitate şi echitate a vârstelor. Sunt sigur că Domnul aşa a intenţionat. S-a materializat oare dorinţa Mântuitorului?
O colegă de facultate, odinioară membră de seamă a unui grup de tineri catolici, îmi povestea despre multele activităţi pe care grupul le întreprindea odinioară. O întreb ce se întâmplă acum şi-mi răspunde că nu mai e ca altădată. De ce? S-a schimbat preotul. Primul, entuziast în lucrarea cu tinerii, era un tânăr păstor de suflete. În locul său, a venit un preot vârstnic. Un alt exemplu, într-o altă comunitate. Părintele a avut iniţiativa ca, după Liturghia din duminica Paştilor, să invite în faţă un grup de tineri, pentru a cânta câteva imnuri creştine, acompaniaţi fiind de sunetul chitarei. Zis şi făcut. Bătrânii l-au aşteptat pe preotul paroh la sfârşitul programului. Preotul a fost acuzat de profanarea bisericii, prin momentul tineresc din serviciul de cult. Şi, ca să nu credeţi cumva că doar în Biserica Catolică se pot întâmpla astfel de incidente, adaug o altă exemplificare. S-a petrecut într-o biserică evanghelică săsească de lângă Braşov. Lider bisericesc a devenit un pastor tânăr, venit din Germania în România în scopul slujirii. La puţină vreme după instalarea sa în funcţie, au început să răsune vocile de nemulţumire ale bătrânilor saşi. Motivul: în fiecare dimineaţă, tânărul german obişnuia să alerge prin localitate. Făcea jogging. "Cum se poate ca un pastor să alerge?" a fost întrebarea de pe ordinea de zi. "Cum mai are autoritate asupra Bisericii?"
Vrem sau nu vrem să recunoaştem, avem prejudecăţi, stereotipuri de catalogare a celorlalţi. Şi, din păcate, ele nu sunt prezente doar în viaţa laică, ci se regăsesc pregnant şi în cea religioasă. Dacă Apostolul Paul ar trăi, ne-ar spune precum tânărului Timotei, discipol al său, păstor şi învăţător al Bisericii primare: "Nimeni să nu te nesocotească pentru tinereţea ta" (1Timotei 4,12a). Şi, de asemenea: "Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată" (1Timotei 5,1a). Apoi, ne-ar vorbi precum lui Tit, celuilalt slujitor al Domnului şi apropiat al sufletului său: "Bătrânii trebuie să fie demni, vrednici de respect, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste şi în răbdare" (Tit 2,2). "La fel, îndeamnă-i pe cei tineri să fie înţelepţi" (Tit 2,6). Iar Apostolul Ioan ne-ar adresa următoarele cuvinte: "V-am scris, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi aţi biruit pe cel rău" (1Ioan 2,14).
Mi-ar plăcea să văd aceeaşi atenţie non-discriminativă, acordată de către Biserică şi tinerilor şi bătrânilor. Mi-ar plăcea să constat că diferenţele de vârstă dispar şi noi suntem, în mod real, Una în El. Biserica nu este a tinerilor, nu este a vârstnicilor, este a Domnului Isus. Avem nevoie să ne amintim realitatea aceasta. Doar conştientizând-o, vom fi uimiţi să remarcăm că între noi, indiferent de vârstă, există un Liant şi nu o prăpastie. Şi acest Liant este Cristos.
Noi, ca şi tineri, va trebui să învăţăm respectul faţă de părinţii şi bunii noştri, să ne hrănim din experienţele lor, să ne individualizăm comorile înţelepciunii lor. Iar cei vârstnici ar trebui să ne acorde posibilitatea exprimării, în acord cu propriile noastre nevoi şi simţiri, chiar şi în Biserică. Sincer, nu am idee cum am putea face lucrul acesta posibil. Dar ştiu pe Cineva care metamorfozează nerealizabilul în realizabil. Şi, în Numele Lui, se pleacă orice genunchi, al celui vârstnic şi al celui tânăr, mărturisind la unison: Cristos este Domnul!
- 2 martie 2006 -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu