Tatiana Goriceva era cadru de conducere al Komsomolului din Leningrad. Ea ducea un fel de viaţă dublă. Ziua se bucura de faptul că este o studentă strălucită, mândria Facultăţii de Filosofie, că frecventează cercuri intelectuale rafinate, că ţine conferinţe erudite, că mimează pofta spirituală. Noaptea însă se scufunda în disperare, împreună cu "scursorile societăţii", cu cei mai de jos hoţi, nebuni şi drogaţi. "Căutam decoruri murdare", spune ea, "beam prin poduri şi pivniţe". Apoi a fost iniţiată în yoga: "Am învăţat treptat să folosesc 'energiile' misterioase pe care le descoperisem. Yoga îmi plăcea prin ceea ce profesa, 'energetismul', adică un materialism fără nici cea mai măruntă 'fabulă'. A devenit pentru noi, necredincioşii, un fel de mică punte între lumea empirică şi cea transcedentală. Însă vidul, devenit de mult existenţial, nu a fost umplut din cauza asta, dimpotrivă, nu contenea să crească, prefăcându-se într-o spaimă mistică, ce mă înfricoşa până la hotarele nebuniei. Nu mă rugasem niciodată, nu ştiam nici o rugăciune. Şi iată că unul dintre manualele de yoga propunea un exerciţiu ca 'Tatăl nostru', rugăciunea către Domnul. Am început să o citesc ca pe o 'mantra', fără expresie, automat. După ce am citit-o de vreo şase ori, m-am simţit deodată răscolită. Nu mintea mea proastă, ci toată fiinţa mea a priceput că El există. Dumnezeu viu, personal, care mă iubeşte şi iubeşte întreaga creaţie, Dumnezeu care a creat lumea asta şi S-a făcut om din dragoste, Dumnezeul cel răstignit şi înviat din morţi. Într-o clipă, misterul creştinismului mi s-a revelat, viaţa adevărată şi locul meu în această viaţă. Eram, într-adevăr, mântuită." [1]
Maslow ierarhizează nevoile umane într-o piramidă care-i poartă numele. Pe prima treaptă, în concepţia lui Maslow, sunt nevoile fiziologice, pe a doua nevoia de siguranţă, iar pe a treia nevoia de iubire şi de a aparţine cuiva. Pe a patra treaptă, Maslow aşează nevoia de stimă, apoi, urcând încă un pas vom da de nevoia de auto-actualizare. Pe treapta a şasea sunt puse nevoile cognitive, pentru ca pe ultima treaptă să ne întâlnim cu nevoia estetică. Contestabilă şi pe drept contestată piramidă a nevoilor. Dacă m-am oprit însă asupra ei, este pentru că ar trebui să-i atribuim lui Maslow cel puţin un merit, acela de a ne demonstra cât de multe nevoi există în fiinţa umană. Din fiecare nevoie, indiferent de natura ei, răzbate o nevoie superioară, care ne urmăreşte în toate etapele şi ipostazele vieţii: nevoia de sens.
Aţi observat că cea mai des întrebare a copilului este "De ce?" În noi este plămădită puternic "nevoia de sens". Micuţul nu face decât să dea glas forului său interior, căutând sensuri pentru toate lucrurile, căutând, dincolo de toate şi prin toate, "Sensul". Însă adulţii au grijă să-i dea răspunsuri relative la chestionarul său ce vizează Absolutul. Treptat, deşi în inocenţa lui găseşte argumentele celor mari ca neîmplinind neliniştea sa, copilul - adolescentul - tânărul începe să imite nepăsarea cu privire la problema existenţială a adulţilor, 'experţi în ale vieţii'. Totuşi, în solitudine, reverberaţia "De ce-ului?", acut altădată, tulbură din nou făptura, din adâncurile inconştientului până în sfera conştienţei.
În vremuri vetero-testamentale, pentru poporul evreu, nevoia de sens se exterioriza prin nevoia de continuitate. Trecem uşor peste toate înşiruirile de nume evreieşti prezente pe paginile Scripturii. Pentru noi, arborii lor genealogici nu înseamnă mult. Pentru israeliţi însă, fiecare nume reprezintă o împlinire a nevoii de sens. Doar astfel putem înţelege bucuria lui Abraham (Avram) la aflarea veştii că va fi părintele spiritual al poporului ales: "Eu sunt şi iată care-i legământul Meu cu tine: vei fi tată a mulţime de popoare şi nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci am să te fac tată a mulţime de popoare. Am să te înmulţesc foarte, foarte tare şi am să ridic din tine popoare, şi regi se vor ridica din tine. Voi pune legământul Meu între Mine şi între tine şi urmaşii tăi, din neam în neam, să fie legământ veşnic, aşa că Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi de după tine. Şi-ţi voi da ţie şi urmaşilor tăi pământul în care pribegeşti acum ca străin, tot pământul Canaanului, ca moştenire veşnică, şi vă voi fi Dumnezeu" ( Geneza 17, 4-8 ).
Una dintre melodiile mele preferate are următoarele versuri:
"Câtă zăpadă ar trebui să acopere urmele paşilor mei plecând? Ar trebui cât încape în palme de copil Şi iarăşi drumul ar deveni drumul nimănui. Şi atunci, nimeni n-ar şti că am plecat, îţi spun că nimeni n-ar şti. Nimeni n-ar şti să mai spună care mi-a fost numele Vor fi uitate glasul şi visele mele. Fără mine, mai săracă lumea nu se va simţi Îi mai rămâne puzderie de lumânări să ardă." [2]
Conflictul versurilor de mai sus e constituit de aceeaşi "nevoie de sens". Am venit în lumea aceasta şi realizez că o dată cu ieşirea mea din ea, urmele existenţei mele în memoria lumii pot fi acoperite doar cu o palmă de copil. Dacă totul se termină la mormânt pentru mine, ceva nu are sens.
Preotul Iosif Trifa relatează într-una din predicile sale o ilustraţie interesantă. Un copil vizitează împreună cu mama sa un cimitir. Copilul se opreşte în dreptul fiecărei cruci, citind inscripţiile funerare. Pe toate scrie cam acelaşi mesaj: numele persoanei decedate plus formula: "robul lui Dumnezeu". Derutat, fiul îşi opreşte mama şi o întreabă: "Mamă, peste tot sunt îngropaţi 'slujitorii Domnului'. Unde sunt curvarii, hoţii, mincinoşii, ucigaşii? Ei unde sunt îngropaţi?" Preotul Trifa foloseşte această ilustraţie pentru a arăta percepţia greşită a poporului român asupra Dumnezeului drept şi sfânt, care, cumva, ar trebui să ierte tuturor orice, fără pocăinţă individuală. Totuşi, ceea ce nu a realizat Trifa este că în formularele necrologurilor româneşti ale celor adormiţi sunt proiectate "nevoile de sens" ale rudelor rămase în viaţă.
Sper că v-am convins de importanţa şi dimensiunea universală a "nevoii de sens". Partea cea bună este că religia creştină este singura care satisface deplin această nevoie. Dacă celelalte religii caută sensul prin ritualuri, legi, ceremonii magice, eforturi extraordinare, crime şi suicid, creştinismul pune semnul egal între Sens şi Cristos. Tragedia lumii creştine este că mesajul cristic a fost înţeles ca şi o serie de învăţături morale, care închistează libertatea umană. Tragedia lumii creştine este că nu s-a crezut într-un Isus viu şi personal. Cu puţină vreme în urmă, am ascultat mărturia convertirii unui preot ortodox. Urmând o tradiţie familială, a absolvit Institutul Teologic şi a fost hirotonisit ca preot. Deşi se străduia să fie un exemplu pentru enoriaşi, în comunitatea sa nimeni nu se întorcea la Dumnezeu. Oamenii asistau la liturghie, ascultau predicile, îndeplineau atent toate ritualurile, dar în ei nu se întâmpla nimic. Plecau la fel cum veneau. Preotul a început să se frământe, nopţile i-au devenit prilejuri de veghe în rugăciune. Într-o zi însă, un imn creştin îi atinge inima. Cântarea vorbeşte despre Domnul Isus şi jertfa Lui în locul fiecărui om, în locul lui. Urcă apoi la amvon, dar nu poate spune decât: "Acum câteva clipe eram în Iad. Acum cred că sunt în Rai". Simţirile lui le putem recunoaşte toţi cei care am trecut prin convertire. Credinţa trecuse din sfera raţiunii în cea a afectului şi a voinţei, inundase întreaga făptură. Duhul Sfânt era liber să lucreze acum în el, să-l transforme într-un preot adevărat al Domnului Isus. Păstorul nostru descoperise Sensul. Atât Biserica Catolică, cât şi Bisericile Protestante subliniază clar necesitatea întoarcerii la Dumnezeu printr-o relaţie personală cu Isus Cristos. O citez numai pe sora Faustina, sfânta catolică ce se ruga periodic: "Isuse, fereşte-ne a ne opune convertirii!"
Într-o omenire golită de sens, glasul Bisericii se înalţă mai mult decât oricând, aducând acelaşi mesaj: Isus Cristos. Biserica îşi cheamă fiii la o viaţă în care "De ce"-ul dispare şi existenţa capătă sens.
Luminile din jur se sting. Forfota lumii măreşte zbuciumul nostru. Ne îndreptăm spre ceva cu fiecare clipă. Dar oare "spre ce" şi "de ce"? Am vrea să oprim clipa, să-i stopăm curgerea. E linişte în noi. Aşteptăm un răspuns. Auzim de departe cuvintele lui Isus: "Fii dar cu râvnă şi întoarce-te! Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva aude glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, iar el cu mine. Biruitorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, aşa cum şi eu am biruit şi am luat loc cu Tatăl pe tronul Lui" (Apocalips 3, 20-21). Şi, dintr-o dată, invitându-L înăuntrul nostru, ne transformăm din căutători în purtători de Sens. Iar răspunsul "de ce-ului" existenţial scrie cu slove de sânge cele din urmă versuri:
"Numai Tu nu mă uiţi nicicând şi mă tot chemi Cum să rezist glasului Tău... Când voi pleca toţi vor uita că am trăit alături de ei Însă în gândul şi inima Ta e ca şi cum aş fi numai eu" [3]
"Nevoia de Sens" îşi găseşte împlinirea sublimă şi desăvârşită în Isus Cristos, Domnul!
Note [1] Tatiana Goritscheva, "Nous, convertis d'Union Sovietique" [2], [3] Ema Chesches, versuri şi muzică
Maslow ierarhizează nevoile umane într-o piramidă care-i poartă numele. Pe prima treaptă, în concepţia lui Maslow, sunt nevoile fiziologice, pe a doua nevoia de siguranţă, iar pe a treia nevoia de iubire şi de a aparţine cuiva. Pe a patra treaptă, Maslow aşează nevoia de stimă, apoi, urcând încă un pas vom da de nevoia de auto-actualizare. Pe treapta a şasea sunt puse nevoile cognitive, pentru ca pe ultima treaptă să ne întâlnim cu nevoia estetică. Contestabilă şi pe drept contestată piramidă a nevoilor. Dacă m-am oprit însă asupra ei, este pentru că ar trebui să-i atribuim lui Maslow cel puţin un merit, acela de a ne demonstra cât de multe nevoi există în fiinţa umană. Din fiecare nevoie, indiferent de natura ei, răzbate o nevoie superioară, care ne urmăreşte în toate etapele şi ipostazele vieţii: nevoia de sens.
Aţi observat că cea mai des întrebare a copilului este "De ce?" În noi este plămădită puternic "nevoia de sens". Micuţul nu face decât să dea glas forului său interior, căutând sensuri pentru toate lucrurile, căutând, dincolo de toate şi prin toate, "Sensul". Însă adulţii au grijă să-i dea răspunsuri relative la chestionarul său ce vizează Absolutul. Treptat, deşi în inocenţa lui găseşte argumentele celor mari ca neîmplinind neliniştea sa, copilul - adolescentul - tânărul începe să imite nepăsarea cu privire la problema existenţială a adulţilor, 'experţi în ale vieţii'. Totuşi, în solitudine, reverberaţia "De ce-ului?", acut altădată, tulbură din nou făptura, din adâncurile inconştientului până în sfera conştienţei.
În vremuri vetero-testamentale, pentru poporul evreu, nevoia de sens se exterioriza prin nevoia de continuitate. Trecem uşor peste toate înşiruirile de nume evreieşti prezente pe paginile Scripturii. Pentru noi, arborii lor genealogici nu înseamnă mult. Pentru israeliţi însă, fiecare nume reprezintă o împlinire a nevoii de sens. Doar astfel putem înţelege bucuria lui Abraham (Avram) la aflarea veştii că va fi părintele spiritual al poporului ales: "Eu sunt şi iată care-i legământul Meu cu tine: vei fi tată a mulţime de popoare şi nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci am să te fac tată a mulţime de popoare. Am să te înmulţesc foarte, foarte tare şi am să ridic din tine popoare, şi regi se vor ridica din tine. Voi pune legământul Meu între Mine şi între tine şi urmaşii tăi, din neam în neam, să fie legământ veşnic, aşa că Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi de după tine. Şi-ţi voi da ţie şi urmaşilor tăi pământul în care pribegeşti acum ca străin, tot pământul Canaanului, ca moştenire veşnică, şi vă voi fi Dumnezeu" ( Geneza 17, 4-8 ).
Una dintre melodiile mele preferate are următoarele versuri:
"Câtă zăpadă ar trebui să acopere urmele paşilor mei plecând? Ar trebui cât încape în palme de copil Şi iarăşi drumul ar deveni drumul nimănui. Şi atunci, nimeni n-ar şti că am plecat, îţi spun că nimeni n-ar şti. Nimeni n-ar şti să mai spună care mi-a fost numele Vor fi uitate glasul şi visele mele. Fără mine, mai săracă lumea nu se va simţi Îi mai rămâne puzderie de lumânări să ardă." [2]
Conflictul versurilor de mai sus e constituit de aceeaşi "nevoie de sens". Am venit în lumea aceasta şi realizez că o dată cu ieşirea mea din ea, urmele existenţei mele în memoria lumii pot fi acoperite doar cu o palmă de copil. Dacă totul se termină la mormânt pentru mine, ceva nu are sens.
Preotul Iosif Trifa relatează într-una din predicile sale o ilustraţie interesantă. Un copil vizitează împreună cu mama sa un cimitir. Copilul se opreşte în dreptul fiecărei cruci, citind inscripţiile funerare. Pe toate scrie cam acelaşi mesaj: numele persoanei decedate plus formula: "robul lui Dumnezeu". Derutat, fiul îşi opreşte mama şi o întreabă: "Mamă, peste tot sunt îngropaţi 'slujitorii Domnului'. Unde sunt curvarii, hoţii, mincinoşii, ucigaşii? Ei unde sunt îngropaţi?" Preotul Trifa foloseşte această ilustraţie pentru a arăta percepţia greşită a poporului român asupra Dumnezeului drept şi sfânt, care, cumva, ar trebui să ierte tuturor orice, fără pocăinţă individuală. Totuşi, ceea ce nu a realizat Trifa este că în formularele necrologurilor româneşti ale celor adormiţi sunt proiectate "nevoile de sens" ale rudelor rămase în viaţă.
Sper că v-am convins de importanţa şi dimensiunea universală a "nevoii de sens". Partea cea bună este că religia creştină este singura care satisface deplin această nevoie. Dacă celelalte religii caută sensul prin ritualuri, legi, ceremonii magice, eforturi extraordinare, crime şi suicid, creştinismul pune semnul egal între Sens şi Cristos. Tragedia lumii creştine este că mesajul cristic a fost înţeles ca şi o serie de învăţături morale, care închistează libertatea umană. Tragedia lumii creştine este că nu s-a crezut într-un Isus viu şi personal. Cu puţină vreme în urmă, am ascultat mărturia convertirii unui preot ortodox. Urmând o tradiţie familială, a absolvit Institutul Teologic şi a fost hirotonisit ca preot. Deşi se străduia să fie un exemplu pentru enoriaşi, în comunitatea sa nimeni nu se întorcea la Dumnezeu. Oamenii asistau la liturghie, ascultau predicile, îndeplineau atent toate ritualurile, dar în ei nu se întâmpla nimic. Plecau la fel cum veneau. Preotul a început să se frământe, nopţile i-au devenit prilejuri de veghe în rugăciune. Într-o zi însă, un imn creştin îi atinge inima. Cântarea vorbeşte despre Domnul Isus şi jertfa Lui în locul fiecărui om, în locul lui. Urcă apoi la amvon, dar nu poate spune decât: "Acum câteva clipe eram în Iad. Acum cred că sunt în Rai". Simţirile lui le putem recunoaşte toţi cei care am trecut prin convertire. Credinţa trecuse din sfera raţiunii în cea a afectului şi a voinţei, inundase întreaga făptură. Duhul Sfânt era liber să lucreze acum în el, să-l transforme într-un preot adevărat al Domnului Isus. Păstorul nostru descoperise Sensul. Atât Biserica Catolică, cât şi Bisericile Protestante subliniază clar necesitatea întoarcerii la Dumnezeu printr-o relaţie personală cu Isus Cristos. O citez numai pe sora Faustina, sfânta catolică ce se ruga periodic: "Isuse, fereşte-ne a ne opune convertirii!"
Într-o omenire golită de sens, glasul Bisericii se înalţă mai mult decât oricând, aducând acelaşi mesaj: Isus Cristos. Biserica îşi cheamă fiii la o viaţă în care "De ce"-ul dispare şi existenţa capătă sens.
Luminile din jur se sting. Forfota lumii măreşte zbuciumul nostru. Ne îndreptăm spre ceva cu fiecare clipă. Dar oare "spre ce" şi "de ce"? Am vrea să oprim clipa, să-i stopăm curgerea. E linişte în noi. Aşteptăm un răspuns. Auzim de departe cuvintele lui Isus: "Fii dar cu râvnă şi întoarce-te! Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva aude glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, iar el cu mine. Biruitorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, aşa cum şi eu am biruit şi am luat loc cu Tatăl pe tronul Lui" (Apocalips 3, 20-21). Şi, dintr-o dată, invitându-L înăuntrul nostru, ne transformăm din căutători în purtători de Sens. Iar răspunsul "de ce-ului" existenţial scrie cu slove de sânge cele din urmă versuri:
"Numai Tu nu mă uiţi nicicând şi mă tot chemi Cum să rezist glasului Tău... Când voi pleca toţi vor uita că am trăit alături de ei Însă în gândul şi inima Ta e ca şi cum aş fi numai eu" [3]
"Nevoia de Sens" îşi găseşte împlinirea sublimă şi desăvârşită în Isus Cristos, Domnul!
Note [1] Tatiana Goritscheva, "Nous, convertis d'Union Sovietique" [2], [3] Ema Chesches, versuri şi muzică
22 februarie 2007 -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu